Eu am o mare problemă cu oamenii ăştia, și culmea că oriunde mă duc, nu scap de ei. Nu înțeleg de unde a pornit trăsătura asta și realizez că pentru a spune lucrurile verde-n față, ai nevoie de ceva coa… curaj. Dar să le luam pe rând.

“Vă sunăm noi”

Deja a devenit un clișeu. Care e procentul de interviuri nereușite în urma cărora v-a mai sunat cineva să vă spună că nu ați fost acceptați? Chiar dacă înainte să plecați ați obținut de la angajator un termen limită în care vă va suna și certitudinea că vă vor contacta indiferent de răspuns? Eu nu-mi aduc aminte de nici măcar unul. Și răspunsul e simplu. Îi sună doar pe-ăia de care au nevoie pentru că cu ceilalţi oricum nu vor mai interacționa.

Sau situația privită și din alt punct de vedere. Atunci când interviul se susține în aceeași firmă în care lucrezi, de ce nimeni nu e în stare să-ți spună că nu ai luat postul? Intervievatorul te trimite la HR, HR-ul se face că plouă și-ți zice să mai aștepți și alte chestii d-astea ce țin de bunul simț. Totul se traduce prin timp pierdut pentru mine, candidatul care nu-și face alte planuri pentru că încă-și mai face speranțe.

“Hai că mai vorbim, da?”

La fel, un clișeu. M-am întâlnit ocazional pe stradă cu o fostă colegă de clasă pe care nu am mai văzut-o de 7-8 ani. Discuție scurtă de curtoazie, după care fiecare a plecat în drumul lui. Discuţia s-a încheiat cu un “hai că mai vorbim”, din partea ei. Cum, am întrebat? S-a uitat la mine lung de parcă nu a înţeles ce vroiam să zic. Cum o să mai vorbim, întreb din nou? “Păi, ai mess?”. Inteligenţă dusă la extrem, ce pana mea.