Nu se mai poate. Telefoanele au ajuns de nasul tuturor. Eu inteleg ca sunt o necesitate, dar de ce se dau toti in spectacol cu ele? Nu mai ai loc de ei.
Un taran – mult spus. Un muncitor de pe santier, plin de var pe haine si mirosind puternic a bautura, statea in fata mea la coada la magazin, sprijinit de tejghea cu ambele brate, lasand sa se vada padurea nedefrisata de sub ele.
Da, mestere. M-a ginit. Mi-am uitat telefonu’ in taxi cand am venit incoa. Da ma, ala bunu’…
Ies din magazin facandu-mi cruce, traversez pe trecerea de pietoni, nu se opreste sa-mi dea prioritate un biciclist. De fapt un alt muncitor (dupa cum arata cred ca trasese toata ziua cu coasa pe camp). Cu camasa descheiata, mergea pe bicicleta cu un telefon la ureche. N-am retinut exact ce spunea, dar era o conversatie foarte inutila.
Chiar asa sa nu ne putem abtine sa ne dam in spectacol? Chiar trebuie sa stie toata lumea ce persoane importante suntem noi ca vorbim la telefon? Deja sa ai telefon mobil nu mai este considerat un moft cum era acum cativa ani. Mai mult dispret imi provoaca fazele de genul asta decat admiratie.
