Deschid usa de la intrare si dau sa urc scarile sa duc gunoiul. Eram intr-o mana cu niste cutii de pizza iar in cealalta mana de abia tineam galeata plina ochi. Aud niste tropaituri de se cutremurau peretii si nici ecoul de pe casa scarii nu se lasa mai prejos. Dupa 2-3 secunde de teroare fonica vad intrand pe usa in bloc un “dinozaur” de vreo 13-14 ani cu trei burti si capu’ cat un pepene. O-paaa, zic. Vecinu’ de alaturi. Alerga frate de parca n-ar fi vrut sa se opreasca in veci. Si alerga descentrat cu mainile si picioarele in toate partile de parca ar fi vrut sa se infiga in resturile de pizza pe care inca le mai tineam in mana. Cand il vad, zambesc usor in coltu’ gurii si dau sa ma feresc. Dupa o fractiune de secunda, o aud pe maica-sa din spate.
“Stai incet, soricel… Stai incet sa nu cazi!”
Da, soricel Sa nu cazi cumva sa rupi scarile in doua ca platim! Si cand il vede pe banca din fata blocului inghitind pe nerasuflate juma’ de paine cu salam, tot soricel ii zice… Ca deh, il iubeste si nu vrea sa il faca sa se simta “diferit”.
Fac un pas in stanga, imi aduc aminte de articolul lui VisUrat, ma pufneste rasul atat de tare incat dezvolt subit un balonas de mucisori la nara dreapta, si urc scarile impiedicat sa scap de mormanul de gunoi din brate.
Normal, ca ala al tau e intotdeauna mai frumos decat restul. Da’ ce-ar fi sa nu-l mai indopi atata?
