Nici de data asta n-am avut noroc de vecini OK. Cred că e adevărat ce se spune, că în fiecare bloc e cel puţin câte un vizorist şi cel puţin câte un comunist. Sunt genul ăla de persoane care încuie ghena de pe etajul lor şi sunt sigur că dacă n-am avea interfon, ar încuia şi uşa de la intrare. Ca pe vremuri, daca ajungeai la 3 dimineaţa acasă, trebuia să urci pe geam, că uşa de la intrare era încuiată.
Am învăţat că şi p-ăştia îi fute grija de locurile de parcare. Fiecare are pe gard un carton vai morţii lui cu numărul lui de înmatriculare, iar în cele mai bune cazuri, o plăcuţă de înmatriculare identică cu a maşinii. Cine dracu’ le dă ăstora seturi de câte trei plăcuţe, nu ştiu. Cert este că jumătate din trotuar şi-o roată şi-un sfert din stradă e al fiecăruia. Ferească Dumnezeu să parchezi pe locul lui. Toată karma negativă se va abate asupra ta şi horoscopul nu-ţi va zice nimic de bine un an de zile. În plus, nici Dunărea nu te mai spală după ce te spurcă ăia. Ah, şi o să-ţi ridice ştergătoarele.
Hai fie, locurile lor, locurile lor. Dar până şi alea nemarcate sunt blestemate? Mi-am zis că o să adun frustrarea şi într-o noapte o să-l pândesc p-ăla de n-are ce face şi mi se atinge de maşină. Şi dracu’-l ia cu tot cu atitudinea lui comunistă.
Am mai învăţat că vecinii mei sunt foarte receptivi şi au memoria bună. Dacă vreodată uit cu ce eram îmbrăcat in ziua X la ora Y, când am intrat în bloc, sau cu cine eram acum trei seri când am venit beat acasă, ştiu că am vecini de încredere pe care mă pot baza. Roata se întoarce desigur, dacă vreodată am ghinionul să-mi sparga maşina, casa sau să se întâmple vreun alt dezastru. Toţi dormeau, erau plecaţi sau mai ştiu eu ce. E ca atunci când vin colindătorii. De Crăciun toată lumea-i acasă, dar nimeni nu-i acasă.
Vecinii mei sunt cele mai grijulii fiinţe pe care le cunosc. Au grijă să-mi amintească de fiecare dată când mă văd că n-am plătit întreţinerea. Sincer să fiu, nici nu ştiu ce m-aş face dacă n-ar fi ei să-mi spună zilnic. Dar desigur dacă tot m-au prins, să fiu bun şi să nu le mai arunc scrum de ţigară pe pervaz, şi parcă vine prea multă lume la noi în vizită şi n-apucă să-i chestioneze pe toţi. Dar ne-am trecut toţi la întreţinere? Că aşa ar fi frumos. În fond şi la urma urmei îi inţeleg, că eu nu am nimic mai bun de făcut zilnic decât să fut timpul de vorbă cu ei.
Şi nu în ultimul rând, vecinii mei sunt foarte politicoşi. Ca şi ai lui Arhi, pe care îl înţeleg perfect, pentru că am stat şi eu doi ani de zile în Pantelimon, locul în care am cunoscut cei mai bădărani oameni cu putinţă. Unul nu te-ar saluta primul, să nu-i cadă gura, Doamne fereşte. Sunt ca nişte copii proşti de grădiniţă care încă învaţă să se poarte, să vorbească, şi care fug repede şi te dau în gât la administrator educatoare de câte ori faci ceva ce nu-i place.
Cred că cea mai bună soluţie rămane cea pe care am aplicat-o în mare parte în ultimii ani şi pe care am fost sfătuit să o menţin. Pur şi simplu o să mă doară în pulă, pentru că eu n-am nevoie de ei, şi pot fi sigur că atunci când vor avea ei nevoie de ceva, vor veni ei la mine.
