O tipă încerca să întoarcă pe linia de tramvai. Încetinesc și-i fac loc să intre în fața mea. Se opintește puțin și i se oprește motorul. Mă uit la ea, afișez un zâmbet și trec mai departe. A început să mă claxoneze nervoasă. De ce, nu știu…

Trecere de pietoni. Noi am oprit. Pe dreapta, doi pensionari stăteau pe trecere și așteptau metroul cred. Insist și-i fac semn cu mâna să treacă. El face un pas, ea-l trage de mână înapoi. De ce, nu știu. 10 secunde pierdute pe care nu le mai primesc înapoi.

Două benzi. Banda doi, coadă de la trecerea de pietoni de mai în față. Banda întâi, liberă. Mă bag, bag și-a treia și frânez brusc de-am început să patinez pentru că aparent pensionarii nu concep foarte bine că nu e bine să-ți sară în față dintre mașini dacă nu-s pe trecere.

Iubesc blondele și Bucureștiul.

Se dă un oraș ce se vrea a fi metropolă. Se mai dă o zi ploioasă și haosul general cauzat de traficul obișnuit al dimineții. Are rost să mai spun că totul e praf?

La prima ploaie ce ține mai mult de două-trei ore pasajele principale se inundă, canalizarea nu mai face față, pe străzi sunt băltoace ce acoperă suav dar în întregime chiar și cele mai mari gropi. În Dristor nu merg semafoarele de trei zile. Toți dobitocii cred că au prioritate în intersecție și ajung să se uite unii la alții fără să se mai poată mișca un metru.

Femeile merg în continuare cu barbia deasupra volanului, cu 30 la oră, ținând coloană în spatele lor. Fie și ud pe jos, poți opri în zece metri liniștit dacă știi să apeși cum trebuie frâna. Calc-o în pizda mă-tii.

Ce bine că plouă…

Încă de când v-ați luat permisul ați fost învățați de un prieten sau o cunoștință câteva dintre regulile nescrise ale șofatului. Că dați flash-uri ca să-i faceți semn unuia să treacă, sau că mulțumiți cu avariile sunt doar câteva dintre ele.

Mai sunt și chestiile de bun simț, care nu sunt pedepsite prin lege, dar pur și simplu nu se fac. Cum ar fi să mergi ca prostu’ cu stopul de ceață când e noapte și să ne strici nouă ochii, sau să asculți manele la maxim cu toate geamurile deschise la semafor și să poluezi fonic împrejurimile.

Săptămâna trecută am petrecut mai mult timp în trafic ca de obicei, pentru că UPC și-a mutat sediul în cealaltă parte a orașului și-am fost și pe la munte. În consecință, am văzut câteva chestii din ciclul “politețe în trafic”, ce m-au surprins.

L-am lăsat pe unul cu un Volvo să schimbe banda la semafor și să se bage în fața mea. În față, nimeni. Când să treacă, semaforul se pune galben, iar el oprește în loc să-l forțeze și-mi mulțumește cu avariile. Dacă n-am trecut eu pentru că l-am lăsat pe el să treacă, n-a trecut nici el.

Am rămas plăcut impresionat.

Pana saptamana trecuta, faceam 15 minute pana la birou si 15 minute inapoi, indiferent la ce ora veneam sau plecam. Va inchipuiti ce bucurie pe mine cand UPC si-a mutat sediul in jumatatea cealalta a Bucurestiului, sediu perfect simetric cu locul in care stau eu.

Lasand la o parte faptul ca micul meu card magnetic ce imi asigura accesul in parcare a facut “picioruse” inca din prima zi si s-a pitit pe undeva pe unde nu cred ca il voi gasi vreodata, trebuie sa ma trezesc la 6:30 ca sa trec de Unirii pana la ora 7:00, ca sa nu apuc sa-i vad pe toti cum se imbulzesc la serviciu cu masinile.

Concluzia? 25 de minute pana la birou. Seara inapoi, vreo 40. Ceea ce nu e chiar atat de rau, in fond si la urma urmei. Dar n-as renunta la masina ca sa iau metroul pana la serviciu, sa merg pe jos prin frig si sa-i suport pe ceilalti cum imi invadeaza spatiul personal. Ca sa fac aproape o ora la dus, si la fel cand ma intorc.

Parca-parca nu mai renteaza, nu?