In era de mult apusa a telefoanelor cu cartela, cand sa ai un telefon mobil era considerat lux, imi aduc aminte de varii persoane care se “faceau” ca vorbeau la telefon doar ca sa aiba un motiv sa-l scoata din buzunar. La vremea aia, inca nu se inventase Centu’ sau mai stiu eu ce oferta cu multe minute incluse. Lumea lua o data la 2-3 luni o cartela de 4 dolari ca sa nu expire numarul si dadea doar beep-uri.
Desigur, revenind la aceste specimene care purtau conversatii extrem de interesante si variate cu telefonul la ureche, in vazul lumii. Sa stie toti ca el are bani, dom’le.
In timp ce o asteptam pe Raluca sa iasa dintr-un magazin de pantofi (va dati seama cat am avut de asteptat :P) il vad pe unu’ care probabil lucra pe santier.. hainele pline de var, ponosite, el era bronzat, etc. Trece pe langa mine cu un 3310 la ureche si vorbea. Tare.
“Da, da. Am fost si am rezolvat si i-am zis ca daca nu vine inapoi pana joi, plateste dublu”. Moment in care ii suna telefonul. Da, ala pe care-l tinea la ureche. Suna destul de tare cu o sonerie d-aia non-polifonica, default care-ti zbarnaie creierii. Se opreste dupa doua secunde. Probabil era doar un beep. Ai dracu’ zgarciti.
Acum, eu nu stiu de vreun telefon care sa faca mai mult decat un beep discret cand vorbesti la el si te suna altcineva. Pesemne dom’ inginer constructor se dadea mare pe strada ca are telefon si autoritate. Dar demnitatea unde-i?
