In primul rand vreau sa spun ca m-am trezit cu o durere ingrozitoare in gat, de la atata tipat aseara, dar sa incep cu inceputul.
Era o seara frumoasa de octombrie in care noi planuisem un gratar in 5… Gratarul avea sa fie gata la 8:30 fix, numai bine sa prindem si meciul (ca asa scria in programul TV). La si jumate, repede stingem gratarul cu furtunul (!!!) si o tulim sus in sufragerie, in jurul unei mese rotunde sa vedem meciul. Dezamagire. Publicitate. Nu-i nimic, dam pe un film… Peste 10 minute, tot publicitate si interviuri. Peste jumatate de ora, la fel. Peste O ORA, tot publicitate si interviuri. Deja disperam, carnea era mancata de mult, noi eram cu burtile pline dar umpleam in schimb cu carne televiziunile…
Dar in sfarsit au inceput sa joace, si intre noi s-a asternut o tacere deplina. Nu mai faceam bancuri porcoase si nu mai povesteam diverse intamplari, insa radeam cu lacrimi la comentariile celor doi… comentatori. E oarecum previzibil. Cand deja comentezi meciuri de 20 de ani, ramai la un moment dat in pana de cuvinte si deja le inventezi pe ale tale, sau o dai in epitete care mai de care mai subtile si mai metaforice.
Printre cele mai tari secvente de comentarii, mentionez:
- adversarul s-a dedublat (in cu totul alt context)
- era sa se infiga cu capul in gazon
- jucatorul advers e cel mai periculos cand e cu fata la poarta
- a translatat mingea
- l-a șarjat pe adversar
- toata echipa era cu fata la minge
- un sut clarisim pe poarta (wtf!?)
Radeam. Radeam cu lacrimi la comentariu. Cabral deja era in patru labe la fiecare faza pe poarta. A sarit prin casa de fericire la fiecare gol. La al doilea, deja a iesit pe terasa si-a inceput sa urle. L-am aplaudat pe Lobont pentru interventiile lui si i-am umplut de carne pe francezi :)
Parca-mi pare rau de a 2-a repriza cand stiam ca se poate mai mult, dar n-a fost sa fie. Am jucat totusi cu Franta, iar un 2-2 cu ei e foarte acceptabil.
