Când eram în creștere, să ai telefon mobil era un lux. Era începutul unei ere. Spre deosebire de Denisa, la mine a durat foarte mult de când au apărut și până când am reușit eu să fac rost de unul.

Când s-a lansat la noi Connex, ai mei erau să zicem oameni de afaceri și la vremea aia pe trend era o cărămidă de Motorola cu clapă și antenă extensibilă, de îți făcea telefonu’ mai mare decât capul. Afișaj cu o singură linie, acumulator cât telefonul de gros, intra în el toată cartela, nu doar cip-ul… ce mai, culmea stilului pe Pământ. La vremea aia, nema PrePay – abonamente și-atât. Doar barosanii își permiteau (observați aluzia subtilă – am menționat că ai mei erau oameni de afaceri?).

După asta, a urmat era Bosch 507 (și trend-ul Connex GO), care se purta orizontal pe centură să vadă lumea că ți-ai tras celular. De fiecare dată telefonul ăla mă duce cu gândul la Ioan Gyuri Pascu și melodia lui de-atunci.

Mai departe au apărut și pe la noi telefoanele produse de Nokia, în speță cele mai cunoscute modele 5110 (care a fost și primul meu telefon). Chiar dacă era extrem de greu, eram foarte mândru de el. Numai eu știu
câte SMS-uri am scris de pe el și câte ore în șir m-am jucat cu râma lu’ pește, asta până să sfârșească sfărâmat de gresie, pentru că în viziunea maică-mii, acea drăcie electronică era obiectul diavolului, care mă împiedica să mă apuc de învățat.

A urmat un Nokia 3310 care mi se părea genial. Pe lângă faptul că tastele se apăsau foarte ușor și puteam compune melodii, mai și vibra. Mai departe povestea nu mai este așa de interesantă. Am schimbat cam două-trei telefoane pe an, am fost întotdeauna cu doar un pas în urma noilor apariții. Până acum ce m-a impresionat cel mai mult a fost SGH-D780 de la Samsung (era dual-sim) și BlackBerry Curve 8320 pe care încă îl folosesc cu plăcere.

Dacă vrea cineva să-și povestească istoria, este liber să o facă.